Pentru români și pentru România, data de 1 Decembrie 1918 are o rezonanță aparte. O putere de simbol cu valoare identitară am putea spune fără egal, cu atât mai mult din 1990, când a fost instituită ca Zi Națională a României. Pe 1 Decembrie 1918, la România care înglobase deja, în perimetrul Vechiului Regat, provinciile istorice Basarabia și Bucovina s-au alăturat Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul. Statul român atingea cu această ocazie maximul teritorial de la fondarea sa. Nicicând, nici înainte și nici după, România nu a mai administrat un teritoriu într-atât de întins.
România de dinainte de anul de grație 1918 nu mai semăna cu cea de după înfăptuirea celor trei uniri istorice. Demografic, etnic, religios, economic ș.a.m.d., sub toate aspectele, statul român era diferit; nu era mai bun sau mai rău, ci doar „altfel”. „România dodoloață” își făcea în sfârșit intrarea în istorie, spre satisfacția și împlinirea celor ce aspiraseră la îndeplinirea unui asemenea ideal încă din secolul trecut. Cu toate că speranțele nutrite erau mari, pe potriva obiectivelor îndrăznețe mai mult declarate decât asumate, perioada interbelică avea să scoată la iveală diviziuni și frământări de tot felul.
Tot pe 1 decembrie 1918, de această dată la Belgrad, fusese proclamat Regatul sârbilor, croaților și slovenilor; un stat multietnic și multireligios prin excelență, în care, deși erau parte integrantă, musulmanii albanezi și bosniaci nu-și găseau cu adevărat locul. Cu toate că atât România, cât și noul creatul Regat al sârbilor, croaților și slovenilor se aflau în tabăra învingătorilor în Marele Război, cele două state împărtășeau viziuni diferite în legătură cu lumea de după război. Perspectivele celor două state intrau în coliziune. Punctul nevralgic era reprezentat de Banat, regiune pe care Antanta o promisese în mod interesat ambelor state în timpul războiului, cu obiectivul disimulat de a obține adeziunea sinceră la efortul de război a celor două popoare.
De exemplu, revenind la evenimentul istoric înfăptuit la Alba-Iulia pe 1 Decembrie 1918, merită reținut că deși peste 300 de delegați români originari din Banat și-au exprimat, în numele comunităților pe care le reprezentau, adeziunea provinciei la Regatul României, în mod paradoxal, Banatul se afla, chiar dacă pentru o scurtă perioadă, sub ocupația trupelor sârbe încă din noiembrie 1918. Avea să treacă aproape un an de zile până când statul român avea să-și exercite – mai întâi civil, iar apoi militar – autoritatea de drept în regiunea Banatului. După alți câțiva ani, la capătul unor acorduri și rectificări mutuale de frontieră, granițele dintre cele două state au îmbrăcat forma stabilă pe care o putem recunoaște și în prezent.
Nu trebuie să ne imaginăm că autoritățile sârbe s-au retras din Banat călăuzite de gânduri de prietenie și generozitate sau dintr-o pornire de bună vecinătate. Dimpotrivă. Au făcut tot posibilul pentru a convinge opinia publică europeană că alipirea integrală a Banatului la Regatul sârbilor, croaților și slovenilor este o realitate la care îi îndreptățea însăși istoria, ororile îndurate de-a lungul Marelui Război sau necesitatea de a „îndepărta” Belgradul de zonele de contact cu țările vecine.
În cele din urmă n-a fost să fie așa. Antanta a făcut presiunile cuvenite, iar sârbi s-au retras din Banatul românesc. România a intrat în posesia a aproximativ 2/3 din regiunea antebelică a regiunii, Regatului sârbilor, croaților și slovenilor revenindu-i treimea rămasă. Cu toate că mai ales statul controlat de sârbi s-a simțit înșelat în așteptările sale – pe care le considera în mod convenabil legitime -, împărțirea regiunii între cei doi vecini s-a întemeiat pe principiul etnic, de primă importanță după Primul Război Mondial, românii fiindu-le majoritari sârbilor în cea mai mare parte a provinciei.
În prezent, numărul etnicilor români ce viețuiesc în Serbia îl depășește pe cel al etnicilor sârbi ce au ales, de mai bine de o sută de ani, să trăiască în România. Nu numărul e important, nu cantitatea, ci faptul că viața a mers înainte, pe ambele maluri ale Dunării, deopotrivă pentru români și pentru sârbi. De-a lungul timpului, cele două state au împărtășit momente bune, dar și situații delicate, însă un lucru pare cert. Contextele în care cele două popoare au acționat în consonanță, ținând cont de interesele legitime ale celuilalt, au prevalat asupra episoadelor pasagere de discordie. Așa a fost din trecut și până în prezent. De ce nu ar putea fi așa și de acum înainte?
La mulți ani!
