După lungi dispute și animozități în zona de graniță, Serbia și Kosovo anunță public că sunt pregătite să facă un pas mai departe pe calea normalizări relațiilor bilaterale. Miza pusă la bătaie e colosală. Dacă aleg să treneze angajarea de discuții și negocieri constructive chiar și acum, în cel de-al doisprezecelea ceas, atât Serbia, cât și Kosovo riscă pierderea asistenței (în special financiare) din partea Uniunii Europene (UE). Evident, nu doar sumele de bani care iau calea Balcanilor de Vest dinspre UE sunt în pericol. Sprijinul efectiv pe care europenii îl asigură celor două state din Balcani poate fi înlocuit dacă nu prin constrângere explicită, atunci printr-o decuplare mai mult sau mai puțin recunoscută a celor două state de la obiectivul asumat al integrării europene.
E destul de limpede că răbdarea europenilor și a Statelor Unite ale Americii (SUA) nu e tocmai nelimitată. Cu spectrul unui război care este departe de a-și fi arătat ultima zvâcnire în est, pacificarea și stabilizarea Balcanilor constituie o prioritate de primă mărime. Unul dintre obiectivele majore ale Occidentului ține de stabilizarea perimetrului Balcanilor de Vest și de atragerea statelor ce îl compun în comunitatea de valori și interese europene. Obiectivul este încă fezabil, dar mingea se află în terenul potențialilor membrii ai UE. E necesar ca statele ce aspiră la integrare să dovedească adaptabilitate, adecvare, consecvență și dorință sinceră de a impune standardele europene în propriile societăți.
Ultimul plan franco-german, anunțat cu surle și trâmbițe anul trecut, a fost actualizat și reconfigurat. În noua sa formă, agreată de UE și de SUA în egală măsură, cuprinde nu mai puțin de 11 puncte în măsură, cred autorii acestuia, să se constituie într-un firesc cadru de dialog pentru netezirea asperităților dintre Serbia și Kosovo. Și cum lipsa de încredere dintre sârbi și kosovari e la un nivel fără precedent în ultimul deceniu, dialogul dintre părți se poate desfășura doar în condițiile în care tensiunile descresc, iar relațiile statale ca atare intră sub zodia normalizării. Nu a celei mimate, ci sincer îmbrățișate.
Nu sunt puține vocile cu autoritate din cadrul UE care cred cu entuziasm că, în sfârșit, există loc de creștere în acest dosar. Eurodeputatul slovac Vladimir Bilčík este unul dintre optimiști. Cu un doctorat în științe politice și un titlu de master în aceeași disciplină, obținut la Oxford, Bilčík este raportorul responsabil de Serbia la nivelul Parlamentului European. În ultimul discurs susținut despre Serbia, Bilčík s-a arătat încrezător în semnalele venite de la Belgrad. Serbia pare pregătită, susține europarlamentarul slovac, să lase în spate un trecut traumatizant pentru a îmbrățișa un viitor al prosperității. Cât e optimism nemăsurat și cât analiză cumpănită în spusele lui Bilčík rămâne să vedem în perioada următoare.
Până una alta, trecând peste recentele declarații de conveniență ale liderilor sârbi și kosovari, neîncrederea în intențiile presupus ascunse ale celuilalt pare să caracterizeze în continuare relațiile dintre Belgrad și Priștina. Serbia refuză cu obstinație să recunoască statalitatea Kosovo și insistă pentru operaționalizarea cât mai grabnică a unei asociații autonome a municipalităților majoritar sârbești din nordul Kosovo ca precondiție pentru inițierea dialogului. Pentru a conferi legitimitate întregului demers, liderii sârb se bat cu pumnul în piept și se prevalează de constituția sârbă, care nu recunoaște autoproclamata independență a Kosovo, consumată în 2008. În contrapartidă, prin vocea coaliției aflate la guvernare, Kosovo invocă la rândul său propria constituție ca scut la pretențiile Belgradului. Fiind un stat multietnic, ce recunoaște ca limbi oficiale atât albaneza, cât și sârba, Kosovo nu vede cu ochi buni înființarea unei asociații pe criterii eminamente etnice. Nu respinge din capul locului o asemenea dinamică, însă nu intenționează să-i confere atribuții de legiferare și în niciun caz nu o vrea înființată anterior recunoașterii propriei independențe de către vecinul din nord. Până la urmă, susțin liderii kosovari, minoritățile se bucură de drepturi extinse în propriul stat, inclusiv minoritatea sârbă, ce nu depășește 5% din cei aproximativ 1,9 milioane de locuitori din Kosovo.
Așa stând lucrurile, pare că există reale motive de bucurie, în timp ce provocările cu adevărat importante rămân la fel de actuale. Precondițiile formulate de cele două parți mai degrabă tulbură decât limpezesc apele. Doar în aparență tonul intratabil dintre cele două state a fost dat uitării. Cine va ceda primul? Cine e mai dispus la compromis cu scopul de a normaliza în sens real relațiile bilaterale? Mai important, cine și mai ales cum va justifica o repliere față de obiectivele naționale asumate în fața propriului electorat?
Dacă de la nivelul UE sorții par favorabili unei soluții durabile, optimismul este ceva mai moderat în Balcani. Dacă evenimentele recente demonstrează că neînțelegerile și neîncrederea caracterizează mai curând relațiile dintre Serbia și Kosovo e greu să pariem acum pe o îngropare definitivă a securii războiului. E greu de întrevăzut cum anume șicanele și acuzele dintre cele două state pot fi înlocuite de dialog constructiv și raporturi de bună vecinătate. E greu, dar nu imposibil. Cel puțin pentru moment.
