Spuneam aici că e puțin probabil ca relațiile dintre Serbia și Kosovo să intre pe un drum normal, stabil și predictibil. Între timp, deși mi-ar plăcea să mă arăt mai încrezător față de o asemenea desfășurare, aleg să rămân ponderat, rezervat față de eventualele schimbări bruște de direcție. Nu de alta, dar parcă prea multe și prea imprevizibile au fost evoluțiile din ultimii ani pentru a mai putea paria acum, într-un context delicat, pe o normalizare sinceră și durabilă a relațiilor sârbo-kosovare. În orice caz, ultimii indicatori întăresc ideea că întâlnirea planificată pe 18 martie 2023 între Aleksandar Vucic și Albin Kurti, pe teren neutru, la Ohrid, în Macedonia de Nord, va fi oricum, dar în niciun caz una hotărâtoare. Nu încape discuție că de rezultatele acesteia depind evoluțiile viitoare: crearea unei dinamici în măsură să grăbească normalizarea relațiilor ori prelungirea și adâncirea actualei crize de încredere. Întâlnirea propriu-zisă nu e decisivă, dar de roadele produse depinde soarta rezervată Balcanilor de Vest în lunile ce vor veni.
E adevărat, la finalul lunii februarie, sub privirile mustrătoare ale reprezentanților Uniunii Europene, Aleksandar Vucic și Albin Kurti și-au exprimat intenția de a continua dialogul și de a face pași importanți spre mult râvnita detensionare a relațiilor dintre statele pe care le reprezintă. În ultimele două săptămâni presa europeană a oferit cu generozitate spațiu pentru analize și articole de opinie dintre cele mai optimiste. S-ar părea că întâlnirea celor doi lideri balcanici, ultima dintr-o serie cu nesfârșite suișuri și coborâșuri, i-ar fi convins pe oficialii europeni și americani că de data aceasta dosarul kosovar chiar va primi atenția ce i se cuvine.
Deloc surprinzător, în aceeași zi, pe 27 februarie 2023, Serviciul Diplomatic al Uniunii Europene a publicat propunerea de acord cu privire la procesul de normalizare a relațiilor dintre Kosovo și Serbia. Potrivit acestuia, cele două state vor proceda integral la recunoașterea, pe bază de reciprocitate, a documentelor remise și a simbolurilor naționale și se vor călăuzi în raporturile lor viitoare după principii precum respectul pentru independența și autonomia celuilalt, dreptul la autodeterminare ș.a.m.d. La fel de important, cele două părți se angajează solemn să regleze orice diferende viitoare prin dialog, iar nu prin apelul sau recurgerea la forță.
Un progres major în raport cu situația actuală îl constituie proiectata abținere a Serbiei de la formularea oricăror obiecții pe marginea aderării Kosovo la orice organizație internațională, precum și disponibilitatea Kosovo de a acorda un grad sporit de autonomie comunității sârbești din propriul stat, precum și posibilitatea oferită Serbiei de a interveni financiar în favoarea kosovarilor de etnie sârbească. E greu de crezut că se va ajunge aici. E și mai greu de crezut că acordul celor două părți asupra unor asemenea proiecții poate fi unul sincer. Dacă alăturăm ultimelor două aspecte și rolul tot mai pregnant ce îi este repartizat Bisericii Ortodoxe Sârbe din Kosovo, al cărei statut urmează să fie oficializat, ne putem face o idee despre temerile pe care asemenea proiecte le ridică în rândul comunității albaneze din Kosovo.
Până una alta, nu putem să nu observăm că acordul oglindește mai degrabă așteptările Bruxellesului și nu ale Belgradului ori Priștinei. Altfel spus, cele 11 puncte ale acordului, percepute ca garanție a instalării unui climat de pace și respect reciproc între cele două state, reflectă mai degrabă aspirațiile europene și nu fricile și suspiciunile pe care încă le nutresc cele două mici popoare din Balcani.
Nu doar Uniunea Europeană își maschează presiunile sub masca așteptărilor idealiste. Și Statele Unite ale Americii joacă aceeași carte. Gabriel Escobar, secretar adjunct în cadrul Departamentului de Stat, bun cunoscător al afacerilor europene și al perimetrului Balcanilor de Vest, e de părere că întrevederea programată pe 18 martie dintre liderii balcanici este o „întâlnire a minților”. Aceeași încredere și același entuziasm descriu și abordarea americană cu singura rezervă că, înainte de recunoaștere mutuală, cele două părți sunt invitate să militeze sincer pentru normalizare și stabilitate în raporturile bilaterale. Surprinde la diplomatul american susținerea puternică pe care o arată pe linia înființării Asociației Municipalităților Sârbe din Kosovo, un obiectiv la care Serbia nu înțelege să renunțe, în condițiile în care consideră de la sine înțelese atribute precum statalitatea și suveranitatea Kosovo. E posibil ca totul să nu fie altceva decât o perdea de fum. Pentru a nu fi suspectată că pune doar Serbia la zid, SUA lasă impresia că urmează dreapta judecată atunci când abordează dosarul kosovar și consideră că sacrificiile pe care le reclamă un acord durabil se cer făcute de ambele părți. Aici și nu în altă parte cred că e cheia înțelegerii sprijinului declarativ oferit sârbilor din nordul Kosovo.
În orice caz, cu doar o zi înainte de marea „întâlnire a minților” de la Ohrid, rămânem rezervați. Alegem să nu ne îmbătăm prematur cu entuziasmul UE și al SUA. Soluția se află pe masă, în fața celor două părți, dar nu pare să reprezinte cel mai bun impuls de a trece la acțiune pentru niciuna dintre ele. E greu de sperat că Serbia și Kosovo sunt sincer pregătite să inaugureze un alt drum, unul onest și reciproc avantajos. E greu mai ales pentru că nicicând relațiile dintre cele două state nu au fost ușoare sau previzibile.
