de Mărioara Sfera
Vineri, 1 noiembrie 2024, ora 11:52. Gara din Novi Sad.
Un zgomot surd, metalic, s-a transformat în câteva secunde într-un urlet colectiv. Copertina principală a gării – simbol al modernizării feroviare a Serbiei – s-a prăbușit peste zeci de oameni. În doar câteva clipe, locul care cândva era poarta de intrare în inima Voivodinei a devenit un spațiu al groazei, al tăcerii și al întrebărilor fără răspuns.
La exact un an de atunci, pe 1 noiembrie 2025, Novi Sad încă poartă cicatricea acelei zile. Gara, deși refăcută parțial, a rămas un loc al memoriei traumatice. În fața ei, florile și lumânările continuă să apară, tăcute, iar pancarta „11:52h – să nu uităm niciodată” stă mărturie unei răni deschise.
Minciuna din seara tragediei
În aceeași seară, președintele Aleksandar Vučić a apărut la televiziune. „Totul fusese renovat, doar copertina nu a fost atinsă”, a spus el.
O afirmație care, în orele și zilele următoare, avea să se dovedească falsă. Inginerul Zoran Đajić și o parte a presei independente au demonstrat că lucrările fuseseră efectuate recent, cu abateri grave de la normele tehnice. Această revelație a aprins, practic, fitilul unei mișcări sociale fără precedent în Serbia post-2012.
De la doliu la revoltă
Pe 6 noiembrie 2024, zeci de mii de oameni s-au adunat pe străzile din Novi Sad. Mâna roșie – simbolul „mâinii însângerate a guvernului” – a devenit imaginea protestului. Furia s-a împletit cu doliul, iar cererile pentru demisie și răspundere s-au transformat într-un cor național.
Regimul a reacționat predictibil: infiltrarea huliganilor, violențe izolate, arestarea activiștilor din organizațiile STAV și SVIĆE. Dar, pentru prima dată în 12 ani, aceste tactici nu au mai funcționat. Din contră, arestările au provocat un val de solidaritate și o explozie de proteste civice în întreaga țară.
22 noiembrie: începutul blocadelor universitare
Totul a culminat în seara de 22 noiembrie, când studenții Academiei de Artă din Novi Sad au oprit traficul pentru 15 minute – un gest simbolic, în memoria celor 15 victime. Câteva ore mai târziu, un grup de tineri – ulterior identificați ca membri ai Partidului Progresist Sârb (SNS) – i-au atacat pe studenți și profesori.
Acesta a fost momentul declanșator al blocadelor universitare. În doar o săptămână, toate universitățile publice din Serbia au intrat în grevă. Cele patru revendicări ale studenților – publicarea documentației privind reconstrucția, identificarea agresorilor, eliberarea protestatarilor arestați și majorarea bugetului pentru învățământul superior – au devenit platforma unei mișcări civice naționale.
Arestări fără finalitate
Pe 21 noiembrie 2024, autoritățile au anunțat primele arestări: fostul ministru al construcțiilor Goran Vesić, fostul director al Infrastructurii Feroviare Nebojša Šurlan, directoarea Jelena Tanasković și asistenta ministerială Anita Dimovska.
Cazul părea rezolvat. Dar, în doar câteva zile, ministrul Vesić a fost eliberat, iar dosarul s-a împotmolit. Un an mai târziu, ancheta se află încă în faza preliminară, iar rechizitoriul a fost returnat Parchetului ca „incomplet”.
De la Novi Sad la Belgrad: un protest care a unit Serbia
După valul de indignare, mișcarea studențească s-a extins. Pe 1 februarie 2025, toate cele trei poduri ale Novi Sadului au fost blocate timp de 24 de ore. Apoi, Kragujevac, Niš și Belgrad au devenit, pe rând, scenele unei solidarități neobișnuite pentru o societate adesea divizată.
Sloganul central – „Dreptate pentru victime. Responsabilitate pentru copertină.” – a devenit o lozincă națională.
Pe 15 martie 2025, capitala sârbă a fost practic blocată de cel mai mare protest din ultimele decenii. Autoritățile au răspuns cu tactici de intimidare, inclusiv folosirea controversată a unui „tun sonor” împotriva mulțimii. Episodul, neasumat oficial, a devenit simbolul rupturii totale dintre guvern și cetățeni.
Demisii și criză politică
Pe 28 ianuarie 2025, premierul Miloš Vučević și-a anunțat demisia după un nou atac violent asupra studenților. Căderea guvernului a deschis o perioadă de instabilitate prelungită. De atunci, Serbia trăiește într-o tranziție politică continuă, cu proteste, demisii, acuze de corupție și o polarizare fără precedent între putere și societatea civilă.
Un an mai târziu – aceeași tăcere oficială
Astăzi, la un an de la tragedie, Serbia este încă în căutarea adevărului.
Procesul pentru „căderea copertinei” nu a început. Niciun funcționar nu a fost condamnat. Documentele privind lucrările de renovare rămân parțial secrete. Iar familiile victimelor, la fel ca studenții care au umplut străzile, cer doar un lucru simplu: dreptate.
„Novi Sad nu mai e același oraș”, spune o tânără studentă care atunci se afla în gară. „Și, probabil, nici Serbia nu mai e aceeași țară.”
În fața gării, un panou improvizat poartă un mesaj scurt, scris de mână:
„A trecut un an. Nimeni nu a răspuns. Dar noi nu uităm.”
