Sancțiunile economice împotriva Federației Ruse nu sunt departe de a-și arăta roadele. Serbia continuă să spună pas

by Cristian Florescu

Nu mai puțin de șapte pachete de sancțiuni au fost negociate și aplicate până în prezent de Uniunea Europeană împotriva Federației Ruse. Toată această veritabilă desfășurare de forțe constrângătoare, fără corespondent la scara continentului nostru, se vrea un răspuns cât mai eficient la adresa agresiunii nejustificate a Federației Ruse în Ucraina. Miliarde de euro de proveniență europeană au luat calea Kievului, cu reversul evident al limitării, până la anulare în multe cazuri, a fluxului de bani către Moscova. În ciuda elanurilor suveraniste ale Federației Ruse, care se amăgește gratuit, dar nu fără bătaie lungă, când clamează reziliența de ansamblu a societății ruse, situația din teren nu e deloc favorabilă. Ba, dimpotrivă, e cu un pas mai aproape de degenerarea într-o criză de amploare.

Semnele degradării accelerate pe care le suferă economia rusă apar tot mai des. Și tot mai evident. Mass Media din Europa și nu numai relatează pe larg descreșterea și, în general, înrăutățirea condițiilor de trai pentru cetățenii ruși. Să crezi că Rusia poate rezista la nesfârșit în condițiile date, aspre și lipsite de perspectivă pe termen mediu, e ca și când, din ignoranță sau din reflexul de a pleca urechea la propaganda Kremlinului, refuzi să privești realitatea direct în ochi.

Deși aflată într-o dinamică permanentă, chestiunea agresiunii ilegitime declanșate împotriva Ucrainei s-a dovedit încă din primele ore ale invaziei ca fiind una de o gravitate fără precedent la scara Europei postbelice. În replica, au fost adoptate sancțiuni excepționale, dublate la răstimpuri regulate de măsuri de consolidare și de reasigurări ale solidarității europene. Fără excepții notabile, Uniunea Europeană continua să acționeze unitar. Recent, modul de aplicare a sancțiunilor a fost reafirmat cu tărie, iar mai apoi prelungit până la începutul anului 2023.

Nici măcar țările aflate în plin proces de aderare la Uniunea Europeană nu s-au delimitat de acest efort comun. Au înțeles prea bine că e momentul potrivit să dea dovadă de o profundă înțelegere a mizei momentului și să se ralieze, cu resursele de care dispun, cu solidaritate și reală compasiune pentru vitregiile suportate de poporul ucrainian, direcției legitime indicate de Bruxelles.

Dacă Belarusul nu poate fi suspectat de lipsă de suport în raport cu sancțiunile aplicate Federației Ruse din motive mai mult decât evidente, cazul Serbiei, stat candidat la aderarea la Uniunea Europeană, se singularizează într-un mod nefericit. Serbia insistă să rămână singurul stat european care spune pas punerii în practică de măsuri punitive la adresa Rusiei. Că o face doar temporar, în așteptarea unei potențiale reașezări geopolitice, sau în mod definitiv, dând glas opțiunii majorității covârșitoare a poporului sârb, e dificil de spus. Oricum ar fi, calculul e eronat din fașă și condamnă Serbia la stagnare, dacă nu chiar la anularea perspectivelor de aderare.

Cel puțin în ultimul deceniu, ori de câte ori liniile sugerate de Bruxelles s-au suprapus cu direcțiile recomandate/condiționate de Moscova, ultimele s-au bucurat de întâietate. Ceea ce e și mai problematic e că dinamica de la granițele Serbiei, tensiunile în creștere din Kosovo și situația potențial instabilă din Bosnia și Herțegovina, grevează și mai mult asupra libertății de decizie a Belgradului. În cele două dosare, la nivel declarativ, de-o manieră pur înșelătoare, Federația Rusă ține isonul vederilor sârbești privind soluțiile aplicabile. Evenimentele sunt în curs, însă semnalele de etapă nu sunt deloc îmbucurătoare.

Mai mult, dependența păguboasă a Serbiei de hidrocarburile rusești, recent întărită printr-un acord parafat la cel mai înalt nivel, adâncește și complică o dată în plus situația ingrată în care se află Belgradul. Multe dintre statele Uniunii Europene, cu grade diferite de dependență de gazul și de petrolul rusești, s-au angajat pe calea identificării cât mai grabnice a unor alternative la subordonarea energetică pe care o exploatează, încă în profit, Federația Rusă. Rezultatele imediate sunt încă incerte, dar voința cvasi-unanimă a Uniunii Europene pare de nestrămutat. Chiar dacă gazoductul dintre Bulgaria și Grecia va fi pus în funcțiune în cursul acestui an, sârbii sunt nevoiți să mai aștepte până când vor realiza conectarea la acest proiect esențial, prin Bulgaria. Așadar, nici dacă ar dori cu adevărat, sârbii nu se pot încă scutura de dependența de importurile de gaze ieftine din Federația Rusă.

      Executivul de la Belgrad pare că este între ciocan și nicovală. Preocuparea față de securitatea energetică a cetățenilor sârbi este nu doar lăudabilă, ci și legitimă pentru orice executiv atent la nevoile de bază ale propriului popor. Totuși, dacă va continua aceste exerciții de echilibristică, în virtutea unei istorice politici de nealiniere sau a unei noi viziuni pragmatice de pendulare între cele două tabere aflate pe poziții imposibil de conciliat, Serbia se îndepărtează cu pași repezi de obiectivul național al aderării la Uniunea Europeană.

Lucrurile nu sunt deloc simple și nici nu au cum să fie altfel. Postura în care se află Serbia, mai mult nolens decât volens, este departe de a fi una de invidiat. Cu o societate care speră, la fel ca oricare alta, să treacă în siguranță prin iarna ce se apropie, cu un contingent tot mai numeros al celor care vituperează împotriva Europei, ca aspirație identitară, și cu ample categorii de public, cu precădere populația tânără, care optează pentru un viitor alături de Est în defavoarea Vestului, e greu de spus ce va urma.

E greu cu atât mai mult cu cât obișnuința cu războiul, mai ales dacă e departe de propriile frontiere, are rolul de a banaliza răul, de a-l face mai digerabil și poate, cine știe, chiar legitim.

Nu doar în rândurile sârbilor, ci și în unele dintre societățile occidentale care se bucură de o democrație consolidată sentimentul de uzură își face tot mai mult simțită prezența. Oamenii încep să obosească, simțurile și reacțiile în raport cu prezervarea și apărarea valorilor umanitare universal valabile li se tocesc, la fel și interesul pentru drama tulburătoare a ucrainienilor. Decid să-și întoarcă privirile de la realitatea brutală a războiului, se reconectează cu voluptate la interesele proprii, imediate și, poate fără să-și dea încă seama, sunt pe punctul de a se deda lehamitei.

Fenomenul există, crește în proporții, și nu poate fi condamnat a priori. Chiar și așa, cel puțin pentru Serbia, miza este mult mai mare. Serbia nu-și permite să spună pas pe termen nedefinit. Nu-și permite luxul de a temporiza la nesfârșit adoptarea unei decizii dificile, dar extrem de necesare. Serbia e invitată ardent să taie nodul gordian, să separe definitiv apele. Și în tot acest timp răbdarea Europei este pusă la grea încercare.

Simplificând abrupt întreaga chestiune, rămâne următoarea dilemă. Dacă nu pentru a întruchipa valorile ce caracterizează Uniunea Europeană a început procesul de aderare la marea familie europeană, atunci pentru ce anume construiește societatea sârbească un nou mod de a fi?

0 comment
1

You may also like

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More