Situaţia de la graniţa dintre Serbia şi Kosovo e cu un pas mai aproape de prăpastie. Nu obișnuiesc să mă dau în vânt după analizele cu iz alarmist, dar parcă nicicând în ultimii ani raporturile de bună vecinătatea dintre cele două țări nu au fost mai mult puse în discuție. Forţând puţin lucrurile, totul pare să se deruleze în strâns acord cu evoluțiile din ultima perioadă. Până aici, nimic surprinzător. Dincolo de retorica practicată sistematic, atât Serbia, cât și Kosovo se țin cu cerbicie de propriile agende politice. Prima vrea să-și consolideze controlul în partea nordică a celui mai tânăr stat din Europa. Cea de-a doua, ignorând în parte acordurile parafate, se avântă vijelios pe drumul delicat al independenței absolute, părând dispusă să pună la grea încercare eforturile de diplomație publică din ultimii ani. Nici una, nici cealaltă nu pariază pe calul câștigător. Nu e un secret pentru nimeni că, într-o relație bilaterală și așa marcată de suspiciune, lipsa de onestitate conduce la escaladări nedorite, iar lipsa de transparență – la acțiuni insuficient gândite.
Oricum ar fi, cei doi vecini nu dau semne că ar fi pregătiți să trateze diferendele care-i opun într-o manieră constructivă, de natură să stabilizeze situația într-o regiune și o epocă în care relațiile de bună vecinătate sunt cel mai bun răspuns la provocările din prezent, singura calea către integrare și modernizare în cheie europeană.
Spuneam mai sus că ceea ce se desfășoară sub ochii noștri nu surprinde. Ceea ce derutează însă e lipsa de previzibilitatea și de angajament sincer din partea celor două state implicate. Acestea sunt responsabile în cel mai înalt grad de voluptatea cu care pun mereu gaz pe foc și doar de ele depinde în mod real ca normalizarea relațiilor să depășească granițele unui simplu slogan. Da, și Serbia, și Kosovo au agende politice și sociale diferite. Și una, și alta țin steagul sus și nu dau un pas înapoi când vine vorba despre contestarea fățișă a celeilalte pentru interesul propriu imediat. Totuși, ceva pare că lipsește din tabloul general. Și nimic nu poate dura în lipsa acestui ceva. Este vorba despre încrederea într-un viitor comun și nu mai puțin despre voința de a căuta mai ales acele interesele cu bătaie lungă, de a construi pacea și încrederea dintre națiuni, mai presus de punctele de conflict din prezent și de dramele istorice din trecut.
Între timp, Serbia ține cu dinții de unul dintre principiile enunțate și convenite la Paris, în 2013. Vrea să vadă funcțională așa-zisa Asociație a municipalităților sârbe din nordul Kosovo. Vrea să-și impună voința și să arate interes față de congenarii din Kosovo. Nu vrea să-i lase de izbeliște. Dincolo de această politică legitimă mai răzbate ceva. Preocuparea Serbiei de a menține un cap de pod în Kosovo. Dacă în Bosnia și Herțegovina o face prin intermediul Republicii Srpska, de ce nu ar face-o și în Kosovo, mobilizând pe linie ideologică proiectata Asociație a municipalităților sârbe de lângă granița sa sudică?
Cel puțin în cifre, numărul etnicilor sârbi din cele două entități anterior menționate este diametral opus. Dacă în Bosnia și Herțegovina sârbii se constituie într-un grup etnic important ca pondere și reprezentare, în nordul Kosovo mai rezidă doar câteva zeci de mii de sârbi, reprezentând un procentaj cu fiecare an mai mic în ansamblul populației kosovare. Ceea ce se întâmplă pretutindeni în lume, minoritățile sunt asimilate treptat de populația majoritară, nu putea să nu se petreacă tocmai în Kosovo. Cu atât mai mult cu cât, asemenea Serbiei, tânărul stat este angajat într-un amplu efort de nivelare etnică și socială. Cel puțin pentru regiunea extinsă a Balcanilor, conturarea unei identități naționale a vizat, între altele, reducerea la tăcere a minorităților istorice. Da, o nivelare care nu presupune activarea demonilor războiului, dar tot o nivelare, una soft.
Pe de altă parte, Kosovo nu înțelege să facă rabat de la manifestările unilaterale care îi caracterizează cele mai multe dintre acțiuni. Politica faptului împlinit și-a arătat roadele în 2008. De ce nu și le-ar arăta și acum? În fond, înclinația spre autodeterminare și dreptul legitim al oricărui stat de a-și amenaja după propriile viziuni relațiile interne sunt principii de bază ale lumii contemporane. Da, însă lucrurile nu sunt nici pe departe într-atât de simple. Kosovo nu este încă un stat ca oricare altul. Nu a reușit încă să reunească adeziunea majorității statelor membre ONU. E un stat care are pretenția să se suprapună peste națiunea pe care pretinde că o reprezintă. De aici și dificultățile de conviețuire pașnică cu minoritatea sârbă. Perspectivele ca statul kosovar să ajungă la o recunoaștere internațională deplină în viitorul apropiat sunt fezabile. Nu însă prin retorici agresive și prin forțarea nejustificată a lucrurilor.
Da, Kosovo e cel mai tânăr stat din Europa și totodată țara cu cea mai tânără populație de pe continentul nostru. În 2023 e planificat recensământul populației. Rezultatele acestuia sunt așteptate cu un interes deosebit. Câți kosovari numără în prezent statul și câți etnici sârbi? Ponderea minorităților e importantă. Va da măsura tensiunilor din perioada următoare.
În orice caz, în relația bilaterală dintre cele două state nu sunt puține momentele de maximă încordare. Și altă dată pericolele au pândit după colț. Și altă dată riscurile de escaladare s-au aflat la ordinea zilei. Tot așa, nici ieșirile in extremis din impas nu sunt puține. Flancați de instituțiile internaționale, cei doi vecini sunt invitați să țină cont de imperativele momentului. Summitul UE-Balcanii de Vest, programat pe 6 decembrie 2022 la Tirana, poate reprezenta ieșirea din impas. Până atunci, doar dialogul constructiv și nu mimarea acestuia poate contribui la detensionarea situației.