Mai bine de 14 ani au trecut de la semnarea Acordului de Stabilizare și Asociere (ASA) dintre statele Uniunii Europene și Serbia. Paisprezece ani în care, nu fără eforturi susținute, extrem de dificile pe alocuri, Serbia a întreprins pași importanți în direcția aderării la UE.
Deja de un deceniu, statutul Serbiei de stat candidat la marea familie europeană promite. Fără doar și poate, un trai mai bun și mai sigur pentru cetățenii sârbi, securitate economică și politică, mobilitate pe piața europeană reprezintă perspective de natură să îmbunătățească semnificativ viitorul Serbiei pe continent și nu numai. Promite multe, dar refuză să se materializeze încă.
Cauzele în măsură să explice trenarea procesului de aderare ar fi multe. Invariabil, derivă din capitolele deschise spre negociere încă din 2008. Efortul de armonizare a legislației interne a Serbiei cu standardele și valorile asumate la nivelul UE a antrenat, încă de la început, procedarea la un amplu proces de reformare a societății sârbe. Consolidarea democrației și a statului de drept, garantarea libertății de expresie, continuarea luptei împotriva unor flageluri precum corupția și crima organizată, dar și normalizarea relației cu Kosovo, mai ales acest din urmă subiect, reprezintă tot atâtea dosare de a căror traducere în realitate depinde aderarea Serbiei la UE.
Cu privire la normalizarea raporturilor politice cu Kosovo, cu atât mai mult în contextul în care înalții oficiali europeni transmit constat semnale și îndemnuri la recunoaștere reciprocă, situația rămâne în continuare delicată, dacă nu chiar de-a dreptul tensionată. Cu o populație ostilă din principiu recunoașterii statalității din Kosovo, Serbia avansează cu pași mici spre obiectivul european al recunoașterii și cooperării eficiente la nivel regional. Chiar dacă amânarea sine die a recunoașterii statalității Kosovo grevează în cel mai înalt grad asupra procesului de aderare, cel puțin declarativ, Serbia insistă să promoveze o politică independentă, o abordare „suveranistă” în raport cu recomandările și sugestiile venite din direcția Bruxelles. Cu ce costuri? O vor arăta anii care vin. Cu ce profit? Calmarea aprehensiunilor unui filon naționalist intern, care, dacă e să dăm crezare ultimelor evoluții, începe să-și mai piardă din suflul agresiv-vindicativ. Totuși, ar mai fi ceva.
Contraponderea pe care o întruchipează Federația Rusă, care se încăpățânează să recunoască integritatea Serbiei de dinainte de desprinderea și proclamarea unilaterală a independenței de către Kosovo, reprezintă un ghimpe deranjant în coasta Europei. Mai precis, Federația Rusă își păstrează ascendentul în relațiile bilaterale cu Serbia, exploatând cu succes mândria națională a vecinilor noștri mult încercați în ultimele decenii. Și în tot acest timp, cu intermitențe în ton și de voință politică, Uniunea Europeană se arată neputincioasă în a livra o alternativă atractivă. Poată că nu atât incapacitatea Uniunii Europene e de vină, ci apropierea frățească pe care Serbia insistă să o cultive cu marele frate slav.
Că media din Serbia este favorabilă Federației Ruse nu mai este un secret pentru niciun observator atent și obiectiv al dinamicii sârbești. Uniunea Europeană nu se bucură de prea mult spațiu în media națională și regională, iar când totuși se bucură, cerneala curge preponderent doar pentru a critica lipsa de elasticitate manifestată de liderii europeni. E și acesta un semnal și nu neapărat unul încurajator. Ca formatori de opinie, jurnaliștii sârbi au o responsabilitate majoră în informarea corectă, sine ira et studio, a cetățenilor sârbi. Iar dezideratul integrării europene, cu toate scăpările sale, reprezintă cel mai bun scenariu pentru sârbii de azi și de mâine.
Un alt aspect esențial, cu nimic mai prejos de cel legat de media, ține de percepția sârbilor cu privire la apartenența europeană. Chiar dacă procentul celor care se arată favorabili aderării și integrării Serbiei în Uniunea Europeană este încă majoritar, numărul celor care se opun categoric integrării a atins un prag alarmant în acest an – peste 40%. Busola europeană își păstrează încă forța de atractivitate, însă rândurile celor care contestă oportunitatea aderării la UE cresc văzând cu ochii.
Ceva mai aproape de zilele noastre, în chestiunea spinoasă a recomandărilor și a instrucțiunilor furnizate în mod repetat de Bruxelles în contextul agresiunii Federației Ruse împotriva Ucrainei, vedem cum Serbia este invitată să se ralieze pachetelor de sancțiuni impuse de cele 27 de state membre UE Federației Ruse. Cel puțin pentru moment, Serbia păstrează o distanță interesată față de o asemenea acțiune. Spun interesată întrucât, apelând la relațiile privilegiate, frățești existente între Serbia și Rusia, cimentate de o istorie pe care o împărtășesc cele două state mai ales în momentele critice, prin vocea liderilor săi, Serbia vizează obținerea unui sprijin imediat din partea Rusiei, fiind astfel dispusă să sacrifice etapele și progresele făcute până în prezent în planul aderării. E adevărat că, în plenul ONU, Serbia s-a alăturat statelor care au condamnat agresiunea Rusiei în Ucraina. Cu toate acestea, pe măsură ce ororile războiului răzbat tot mai departe și lasă în urmă pierderi umane și materiale fără precedent de la încetarea celui de-al Doilea Război Mondial, Serbia continuă să facă acrobații, să rămână într-un echilibru înșelător și păgubos pentru interesele sale pe termen mediu și lung.
Să fie aceasta o politică motivată de pragmatism? Sau una de inconsistență în raport cu un parcurs european asumat în urmă cu 14 ani? Sunt sârbii de astăzi mai puțin europeni decât de cei de acum un deceniu? Este țara lor, Serbia, pregătită de asumarea integrală a valorilor și direcțiilor europene în vederea unei integrări depline, funcționale?
Rămâne de văzut. Lucrurile sunt într-o continuă desfășurare, iar orice pronostic, cel puțin pentru moment, aduce mai degrabă a ipocrizie decât a calcul rece.
