În mod lăudabil, povestea sărbătoririi oficiale a Limbii Române a început nu în România de astăzi, ci puțin mai la est – în Republica Moldova. Statul vecin în care, de mai bine de trei decenii, nevoia de delimitare de racilele comunismului de extracție sovietică a fost mai ardentă decât în alte comunități vorbitoare de limbă română. Desigur, experiența istorică traumatizantă a teritoriului dintre Prut și Nistru în cea de-a doua jumătate a secolului trecut și-a pus amprenta pe impulsul de promovare a unei identități specifice, diferită de cele alături de care-și împărțea vecinătățile.
Moldovenii au dat tonul. S-au grăbit să-și sărbătorească limba încă înainte de a-și proclama independența. Ei sunt cei dintâi care au găsit oportună cinstirea limbii române. Păstrând proporțiile, se poate spune că ei au fost primii care au înțeles că limba vorbită este însăși patria în care trăiesc.
Printr-un curios și fericit arc peste timp, constatăm că a fost nevoie de aportul comunităților românești din Serbia, Ungaria, Bulgaria și din alte state pentru ca Limba Română să fie celebrată și în cel mai mare dintre rezervoarele sale – România. Prin efortul lor conjugat, etnicii români din toate zările au trimis un semnal important, imposibil de ignorat. În 2011, după îndelungi întârzieri și tergiversări, proiectul sărbătoririi Limbii Române inclusiv în România, în mod organizat și asumat, a intrat în linie dreaptă. Procesul avea să se materializeze în 2013, atunci când, îmbrăcând formă legală, Limba Română a devenit obiectul unei sărbători naționale recurente. În fiecare an, în ultima zi a lui august, pe 31.
Așadar, dinspre exterior spre interior. Aceasta a fost direcția. E oarecum firească. Timp de sute de ani, românii din afara granițelor au resimțit în cel mai înalt grad presiunea exercitată de autoritățile statelor în care își duceau traiul. Găsindu-și tăria de a rezista în limba vorbită, s-au solidarizat, au luptat și au reușit să-și salveze limba maternă, să o conserve și să o ofere ca pe cel mai de preț dar generațiilor viitoare.
Chiar și în prezent, lucrurile sunt departe de a fi ușoare în afara granițelor României. Posibilitățile de susținere a învățământului în limba maternă pentru comunitățile de români sunt limitate și continuă să reprezinte o reală provocare. Pe cale de consecință, cultivarea identității românești rămâne o problemă deschisă, dificil de gestionat.
Tocmai de aceea, rememorarea permanentă a importanței limbii române, prin organizarea unor manifestări cultural-educative, cu caracter evocator și științific, are meritul de a încununa procesul de cinstire a principalelor simboluri cu valoare identitar-națională: drapelul, imnul și ziua națională. Fiecare în parte și toate laolaltă dau mărturie despre specificitatea românilor în marea familie europeană și universală.
Reprezintă cartea de vizită cu care românii de ieri și de azi se înfățișează cu demnitate și curaj alături de celelalte popoare ale lumii. Mai presus de orice, reprezintă apartenența și loialitatea față de un anumit fel de a percepe curgerea istoriei și realitățile cotidiene, cel mai adesea fixate cu ajutorul limbii române.
Din 1521 și până în prezent, de la Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung și până în zilele noastre, limba română a suferit nenumărate adaptări și modificări. Nu doar de vocabular, ci inclusiv de natură grafică. În acest sens, cea de-a doua jumătate a secoluIui al XIX-lea marchează trecerea definitivă de la folosirea alfabetului chirilic la cel latin.
Fapt este că limba este un vehicul viu, supus constant preschimbării. În virtutea necesității de a utiliza un mijloc eficient de comunicare în societate, dar și pentru a cultiva comuniunea etnică a românilor de pretutindeni, limba română se află într-o evoluție continuă. Ca orice idiom menit să dăinuie, și româna a suferit o serie de mutații în urma contactului cu alte limbi. Că e vorba de influențe ale unor limbi precum cele slave, greaca, turca sau maghiara, limba română nu încetează să se îmbogățească în permanență. Așa se face că limba română nu comportă diferențe notabile de-a lungul și de-a latul României. Deși există mici deosebiri de pronunție și unele regionalisme, românii se înțeleg perfect cu ajutorul aceluiași grai. Este și acesta un semn al forței și al adaptabilității de care dă dovadă limba română.
Indiferent dacă locuiesc în România sau aiurea, dacă s-au născut pe teritoriul României sau în oricare alt colț de lume, limba română îi însoțește permanent pe cei care o au drept limbă maternă. Cu atât mai mult cu cât conștiința istorică și unitatea lingvistică a românilor de pretutindeni sunt realități stabilite.
Nu doar bogăția fantastică a limbii române este demnă de atenția noastră, ci și cei peste 25 de milioane de vorbitori ai acesteia. Româna continuă să fie cea mai vorbită dintre limbile din sud-estul Europei. Nu e puțin lucru. Tocmai de aceea, prețuirea și promovarea limbii materne este nu doar o datorie zilnică care-i revine fiecăruia dintre noi, ci și o dovadă de demnitate națională.
La mulți ani!
